Despre ziduri

Acum fix un an, colindând pe undeva pe la granițele Europei de altădată, îmi doream ca noul an să-mi aducă experiențe cu locuri care să îmi susțină încrederea în oameni. Zidurile catedralei Mezquita, moscheea construită peste așezământul catolic pe care o vizitam la sfârșit de an – treziseră în mine admirație și aspirația de a găsi noi dovezi prin care oamenii diferiți – extrem de diferiți – nu doar se tolerează când se întâlnesc, ci construiesc împreună ceva care prin forța contrastelor suprapuse trece granița frumosului catre magnific.

Privit dintr-o perspectivă unilaterală, rezultatul poate părea grotesc, ieșit din tiparele esteticului admise de partea care analizează. Însă constructorii au avut forța să transceadă propria condiție sau viziune a esteticului. Sau poate doar dorința de a face cea mai bună variantă a lucrurilor pe care le știau ei face.

Acum, din nou aproape de sfârșit de an, mă reîntorc la promisiunea pe care mi-am făcut-o când am încheiat 2015. Locuri în care oamenii sunt diferiți și încă separați, am văzut. Dar am văzut și semne că diferențele pot să conveargă? Continue reading “Despre ziduri” »

Furtuna, șoimul și ziua de vineri

Se apropie furtuna; o văd în norul negru care înjumătățește cerul dintre blocurile vizibile de la balconul meu ce dă înspre grădina din spate. Vântul răscolește frunzele teilor plini de muguri neînfloriți încă. Sau poate sunt rămășițele inflorescențelor trecute, parcă mai scurte anul acesta decât în alți ani când mirosul de tei persista cu săptămânile. Soarele bate din stânga, iar frunzele arțarilor se luminează bicolor permutând între un verde translucid, crud, transparent la unul mat, închis.

Îmi place furtuna; apropierea ei îmi creează o neliniște plăcută, punctată de adrenalina anticipării momentului de haos ce urmează. Căci asta este furtuna, un scurt haos. Este mica lecție a naturii, pe care o dă cu destulă îngaduință, calm, ca pentru elevii de la o clasă cu nevoi speciale. Și are un discurs foarte convingător:

Voi chiar credeți că puteți controla ce vi se întâmplă, nu-i așa? Și că aveți dreptul să vă plângeți de micile nenorociri ale existenței… de căldură, trafic, aglomerație, politicieni corupți, ordinea fucked up a societății de azi și alte porcării administrabile, tratabile, rezolvabile dar care se întâmplă pentru că vă organizați prost… liniștiți-vă, nu controlați nimic. La primele picături de ploaie, vă ascundeți. Feriți-vă de tunete și de fulgere, și folosiți acest moment de pauză pentru a găsi recunoștința că sunteți tolerați… Cel puțin, încă o vreme.

Continue reading “Furtuna, șoimul și ziua de vineri” »

Vreți totul de la viață? Încercați o Torrija!

Se spune că bucuriile vin din întâmplări mărunte ce au loc oricând, în orice moment al zilei și că important este modul în care te uiți la lucruri. Să facem, așadar, un experiment.

Ziua de azi, duminică, ultima zi de city break în Madrid.

Context: A plouat aproape tot timpul. Fata cu care am dormit în cameră a avut alarma pe snooze timp de o oră, de la 7 am – 8 am. Făcea ca un tren de mare viteză aflat în trecere prin gara unui orășel de provincie, în care nu oprește. M-a trezit brusc, dureros, deși purtam, din precauție și experiență, dopuri de urechi. Mai departe. Am pierdut micul dejun. Nu am avut timp să mănânc ca lumea nici prânzul. Drumul spre aeroport a durat foarte mult timp, iar când am ajuns zborul a fost întârziat din cauza grevei controlorilor de trafic aerian din Franța. Am așteptat la Starbucks timp de trei ore.

Obiectiv: identificarea momentelor de bucurie
Mod de abordare: în sens invers acelor de ceasornic

T0 + 14 h (adică acum): Sunt în avion. Momentul meu de bucurie a fost că nu am primit loc lângă grupul de băieți veseli, larger than life extraordinaire, de la Starbucks. Continue reading “Vreți totul de la viață? Încercați o Torrija!” »

Ultima zi din 2015

Nu cred că, în ultima zi a anului, puteam fi într-un loc mai bun decât în moscheea Mezquita, Catedrala catolică din cartierul evreiesc din Cordoba. Este cea mai frumoasă biserică și cea mai frumoasă moschee în care am fost, fără să fie nici moschee, nici biserică ci amândouă, și mai mult decât atât. Așa cum trece ziua asta de la un an la altul, așa am trecut eu între două lumi, aflate la câțiva cm distanță. Icoane lângă mozaicuri musulmane, penumbra coloanelor arabe lângă vitralii, ogive gotice care prelungesc arcele maure.

Când m-am trezit de dimineață la hotel iar la tv anunțau că se anulează focurile de artificii în toate marile orașe europene din cauza alertelor teroriste, m-am gândit că sper ca totul să fie ok diseară, de Revelion, când ajung în Sevilia.

Continue reading “Ultima zi din 2015” »

Poveste de Crăciun

Ah, sărbătorile!… Mirosul de cetină de brad, căldură în casă, mâncare bună gătită de Amalia… Fac bradul de Crăciun împreună cu soră-mea de, să zicem, 30 de ani. Pe restul nu-i punem la socoteală, eram prea mici ca să ajungem la pom sau să băgam instalația în priză.

Pe vremuri, lua mama din piață niște brăduți din ăia rășchirați, slăbănogi, în patru rânduri de crengi și cu pauze mari în coroană, de parcă erau defrișați din două în două. Erau înalți și trebuia să le tăiem vârful ca să încapă în sufrageria apartamentului nostru de la bloc. Continue reading “Poveste de Crăciun” »

Schituri în sălbăticie

Părăsim drumul forestier ce urcă printre copaci ruginii, după ce ne-am lăsat mașina la o bifurcație cu 2 km mai jos. Suntem trei, plecate într-o plimbare ușoară de toamnă prin Parcul Buila Vanturarita, domeniu forestier montan ce începe de la Horezu înspre nord. E însorit dar nu foarte cald iar locul prin care trecem parca e un peisaj dintr-un vis cu comori de aur.

E vremea perfectă de toamnă și e vremea perfectă de mers pe munte. De fapt, aproape întotdeauna e vreme perfectă de mers pe munte. Mai puțin, poate, când plouă, te udă până la piele, înoți în namoale sau aluneci pe frunzele ude. Sau când e soare foarte foarte puternic, ai urcat de 3 ore, nu mai ai apa și ai uitat să îți iei protecție solară. Sau când s-a înserat și ți s-a terminat bateria de la frontala. OK, poate nu chiar întotdeauna e vreme perfectă să mergi pe munte.

Continue reading “Schituri în sălbăticie” »

Și a curs sânge…

Cele două asistente se uită una spre cealaltă zâmbind. Văd cum le vine să pufnească în râs, abia se abțin.

-Nu vreți să va întindeți? Ia spuneți-mi, și de apă vă e frică?
-Îmi pare rău, nu pot să vă dau mâna. Haideți să mai așteptăm un pic.

Stau pe scaunul cu căptușeală roz, spătar mare și suport pentru picioare. L-am văzut de când am intrat în cămăruța asta mică, pe ușa căreia scrie „Cameră de recoltare”, e singurul obiect de mobilier. De fapt, toată camera este acest imens scaun, așezat central, de culoare rozaliu pal. „Arată ca un scaun de execuție”-e primul gând care îmi trece prin minte când intru.

Continue reading “Și a curs sânge…” »