Furtuna, șoimul și ziua de vineri

Se apropie furtuna; o văd în norul negru care înjumătățește cerul dintre blocurile vizibile de la balconul meu ce dă înspre grădina din spate. Vântul răscolește frunzele teilor plini de muguri neînfloriți încă. Sau poate sunt rămășițele inflorescențelor trecute, parcă mai scurte anul acesta decât în alți ani când mirosul de tei persista cu săptămânile. Soarele bate din stânga, iar frunzele arțarilor se luminează bicolor permutând între un verde translucid, crud, transparent la unul mat, închis.

Îmi place furtuna; apropierea ei îmi creează o neliniște plăcută, punctată de adrenalina anticipării momentului de haos ce urmează. Căci asta este furtuna, un scurt haos. Este mica lecție a naturii, pe care o dă cu destulă îngaduință, calm, ca pentru elevii de la o clasă cu nevoi speciale. Și are un discurs foarte convingător:

Voi chiar credeți că puteți controla ce vi se întâmplă, nu-i așa? Și că aveți dreptul să vă plângeți de micile nenorociri ale existenței… de căldură, trafic, aglomerație, politicieni corupți, ordinea fucked up a societății de azi și alte porcării administrabile, tratabile, rezolvabile dar care se întâmplă pentru că vă organizați prost… liniștiți-vă, nu controlați nimic. La primele picături de ploaie, vă ascundeți. Feriți-vă de tunete și de fulgere, și folosiți acest moment de pauză pentru a găsi recunoștința că sunteți tolerați… Cel puțin, încă o vreme.

Continue reading “Furtuna, șoimul și ziua de vineri” »

Intr-o seară, două libelule mi-au intrat pe geam…

…. şi mi-au spus încă o poveste pentru copii. :)

Comoara

–           Damselfly 1, recepţie, repet, Damselfly 1 eşti pe recepţie? Ce are de nu răspunde? S-o fi stricat receptorul? Damselfly 1, văd destinaţia, văd target-ul, mă pregătesc să intru. Unde eşti?!

Damselfly 2 îşi strânse aripile sub cap şi plonjă înainte pe fereastra deschisă, de unde se vedea o lumina slabă, albăstruie, de la o lampă de birou acoperită cu o pânză subţire. Intră pe balcon şi apoi in camera de zi, ocolind în ultimul moment geamul mare care separa cele două încăperi.  Continue reading “Intr-o seară, două libelule mi-au intrat pe geam…” »

Credeți în coincidențe?

Nu am ştiut, până de curând, cât de importantă este o călătorie către trecut şi cât de lungă poate fi o călătorie către o altă persoană, aflată la numai un etaj distanţă.  Sper că textul de mai jos să va redea măcar un pic din emoţia imensă pe care am avut-o eu când am trăit-o. Mulţumesc Casa Jurnalistului fiindcă mi-aţi publicat povestea, sunteţi cei mai tari!
Continue reading “Credeți în coincidențe?” »

Poveste pentru copii

Am inceput povestea asta de 1 iunie si am terminat-o ieri. Asadar, prima mea incercare de micro-fictiune suna cam asa:  Lacul şi Râul.

Lacul îşi întinse leneş undele şi zâmbi. Soarele dimineţii îl scarpină uşor pe ceafă, gâdilându-l. „Azi va fi o zi altfel, gândi Lacul, o simt. Aşa au spus şi stelele azi noapte. Credeau că nu le aude nimeni când şuşoteau cu Luna, dar cum le place să se uite în oglindă, nu mi-a fost greu să le citesc pe buze”.
– Sunteţi frumoase, fetelor! Vă stă bine aşa, despletite. Făcu cu ochiul sălciilor şi acestea râseră, scuturându-şi zulufii.
– Tu ce ai, de ce plângi? întrebă o salcie mică, ce stătea retrasă de celelalte.
– E emo, îi răspunse o salcie înalta, cu şuviţe blonde. Noi îi zicem ”Plângătoare”.

Continue reading “Poveste pentru copii” »

Cartea fără nume

Aveam, cred, vreo 12 ani. Ca în fiecare vacanță de vară, mergeam la țară, la bunici, la Pietriș. Pietriș este un sat ce se întinde pe niște dealuri, undeva lângă Bals, cum faci dreapta din drumul european ce merge spre Craiova. De acolo îmi vin cei șapte ani de acasă și pe acolo mi-am petrecut primii ani din viață, înainte să mă dea la școală. Și, mai apoi, toate vacanțele de vară. Trei luni stăteam la Ica, unde inventam jocuri pentru copiii vecinilor, făceam nesfârșite teme de vacanță și citeam lecturi obligatorii pentru școală.
Continue reading “Cartea fără nume” »