Furtuna, șoimul și ziua de vineri

Se apropie furtuna; o văd în norul negru care înjumătățește cerul dintre blocurile vizibile de la balconul meu ce dă înspre grădina din spate. Vântul răscolește frunzele teilor plini de muguri neînfloriți încă. Sau poate sunt rămășițele inflorescențelor trecute, parcă mai scurte anul acesta decât în alți ani când mirosul de tei persista cu săptămânile. Soarele bate din stânga, iar frunzele arțarilor se luminează bicolor permutând între un verde translucid, crud, transparent la unul mat, închis.

Îmi place furtuna; apropierea ei îmi creează o neliniște plăcută, punctată de adrenalina anticipării momentului de haos ce urmează. Căci asta este furtuna, un scurt haos. Este mica lecție a naturii, pe care o dă cu destulă îngaduință, calm, ca pentru elevii de la o clasă cu nevoi speciale. Și are un discurs foarte convingător:

Voi chiar credeți că puteți controla ce vi se întâmplă, nu-i așa? Și că aveți dreptul să vă plângeți de micile nenorociri ale existenței… de căldură, trafic, aglomerație, politicieni corupți, ordinea fucked up a societății de azi și alte porcării administrabile, tratabile, rezolvabile dar care se întâmplă pentru că vă organizați prost… liniștiți-vă, nu controlați nimic. La primele picături de ploaie, vă ascundeți. Feriți-vă de tunete și de fulgere, și folosiți acest moment de pauză pentru a găsi recunoștința că sunteți tolerați… Cel puțin, încă o vreme.

Acum două zile, un șoim a aterizat pe pervazul ferestrei și a rămas acolo vreo oră. I-am dat apă, mâncare – nu l-au interesat prea tare. Stătea și mă privea, cu oarecare curiozitate. După vreo zece minute, ușor plictisit, și-a închis ochiul stâng – în locul celui drept avea o rană mare, cicatrizată –  și a început să moțăie. La un moment dat i-a intrat un fulg în ochi; m-am întins spre el, încercând să-l ajut. În loc să se îndepărteze, a intrat în cameră și a aterizat pe laptopuri, ferindu-se: „Lasă-mă în pace, mă descurc și singur. Ce aveți pe aici?… „

13529037_10209759971456264_1922115014036894181_n

Exaltarea de moment că o pasăre de pradă vine, intră în casă, se face comodă, ți se urcă pe mână iar tu ești noul îmblânzitor de șoimi vânători al cartierului alternează cu gânduri mai concrete, cum ar fi că pasărea trebuie că are o problemă, e bolnavă, rănită sau pui care încă nu știe să zboare și nici să se ferească de ce i-ar putea face rau. Sau ca încă nu este atât de autonomă să vâneze și să se descurce singură astfel încât puțin să îi pese de existența omului cu care, la drept vorbind, nu are prea multe în comun și față de care poate manifesta liniștit, în toate drepturile, o superioritate detașată.

Sau, dimpotrivă, te duci cu gândurile și mai în văzduhuri, cum că șoimul poartă cu sine o semnificație supranaturală și personală în același timp, un mesaj al unui spirit cu care ești conectat și care îți aduce aminte că trebuie să îți urmezi pasiunea cu încrederea și concentrarea cu care un ochi de șoim își urmărește prada. Și că poți releva propria ta importanță in the big scheme of things: hey, ești și tu parte din ceva sublim, mare, deasupra, necunoscut și nepătruns, dintr-o zonă de sălbăticie supremă în care omul, ființă prin excelență domestică, nu are prea multe de spus.

13578793_10209775899214448_1354946978_nDar natura se apropie de noi. Noroc cu asta! O face zgomotos și puternic, cu tunetele și fulgerele furtunii sau dimpotrivă, lin și surprinzător ca zborul unei păsări care ți se oprește pe pervaz. Natura este în noi, poate în cea mai bună parte din noi, cu toate că o ignorăm superior, considering it a given fact, aici pentru a ne servi by default, pentru ne construi micile noastre proiecții de reușită personală, care să ne dea iluzia unor învingători ai sorții și ai existenței.

Dar revenind, ce să înțelegi dintr-o întâlnire cu o pasăre de pradă? Un șoim vede în văzduh lucrurile de la o distanță apreciabilă, ceea ce îi generează o detașare a poziției, a zborului deasupra a tot. Dar tot el își poate declanșa o forță incredibilă a acțiunii concentrate atunci când își urmăreste ținta. Și, câteodată, coboară și încearcă să se apropie de ceea ce nu înțelege, ceva complet diferit ca formă de manifestare a întregului dar care îi este cunoscut prin vibrațiile subtile ale unor aspirații similare.

O idee ar putea fi că trebuie să rămânem conectați, fiind detașați în același timp. Conectați la viață, la pulsul ei, la mișcările subtile și semnalele ei impercetibile. În același timp, să rămânem detașați de tot ceea ce nu e important, esențial, însă gata de acțiune atunci când cauza o merită.

Comments

comments

Publicat de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>