Poveste de Crăciun

Ah, sărbătorile!… Mirosul de cetină de brad, căldură în casă, mâncare bună gătită de Amalia… Fac bradul de Crăciun împreună cu soră-mea de, să zicem, 30 de ani. Pe restul nu-i punem la socoteală, eram prea mici ca să ajungem la pom sau să băgam instalația în priză.

Pe vremuri, lua mama din piață niște brăduți din ăia rășchirați, slăbănogi, în patru rânduri de crengi și cu pauze mari în coroană, de parcă erau defrișați din două în două. Erau înalți și trebuia să le tăiem vârful ca să încapă în sufrageria apartamentului nostru de la bloc. Continue reading “Poveste de Crăciun” »

Schituri în sălbăticie

Părăsim drumul forestier ce urcă printre copaci ruginii, după ce ne-am lăsat mașina la o bifurcație cu 2 km mai jos. Suntem trei, plecate într-o plimbare ușoară de toamnă prin Parcul Buila Vanturarita, domeniu forestier montan ce începe de la Horezu înspre nord. E însorit dar nu foarte cald iar locul prin care trecem parca e un peisaj dintr-un vis cu comori de aur.

E vremea perfectă de toamnă și e vremea perfectă de mers pe munte. De fapt, aproape întotdeauna e vreme perfectă de mers pe munte. Mai puțin, poate, când plouă, te udă până la piele, înoți în namoale sau aluneci pe frunzele ude. Sau când e soare foarte foarte puternic, ai urcat de 3 ore, nu mai ai apa și ai uitat să îți iei protecție solară. Sau când s-a înserat și ți s-a terminat bateria de la frontala. OK, poate nu chiar întotdeauna e vreme perfectă să mergi pe munte.

Continue reading “Schituri în sălbăticie” »

Și a curs sânge…

Cele două asistente se uită una spre cealaltă zâmbind. Văd cum le vine să pufnească în râs, abia se abțin.

-Nu vreți să va întindeți? Ia spuneți-mi, și de apă vă e frică?
-Îmi pare rău, nu pot să vă dau mâna. Haideți să mai așteptăm un pic.

Stau pe scaunul cu căptușeală roz, spătar mare și suport pentru picioare. L-am văzut de când am intrat în cămăruța asta mică, pe ușa căreia scrie „Cameră de recoltare”, e singurul obiect de mobilier. De fapt, toată camera este acest imens scaun, așezat central, de culoare rozaliu pal. „Arată ca un scaun de execuție”-e primul gând care îmi trece prin minte când intru.

Continue reading “Și a curs sânge…” »

Intr-o seară, două libelule mi-au intrat pe geam…

…. şi mi-au spus încă o poveste pentru copii. :)

Comoara

–           Damselfly 1, recepţie, repet, Damselfly 1 eşti pe recepţie? Ce are de nu răspunde? S-o fi stricat receptorul? Damselfly 1, văd destinaţia, văd target-ul, mă pregătesc să intru. Unde eşti?!

Damselfly 2 îşi strânse aripile sub cap şi plonjă înainte pe fereastra deschisă, de unde se vedea o lumina slabă, albăstruie, de la o lampă de birou acoperită cu o pânză subţire. Intră pe balcon şi apoi in camera de zi, ocolind în ultimul moment geamul mare care separa cele două încăperi.  Continue reading “Intr-o seară, două libelule mi-au intrat pe geam…” »

Credeți în coincidențe?

Nu am ştiut, până de curând, cât de importantă este o călătorie către trecut şi cât de lungă poate fi o călătorie către o altă persoană, aflată la numai un etaj distanţă.  Sper că textul de mai jos să va redea măcar un pic din emoţia imensă pe care am avut-o eu când am trăit-o. Mulţumesc Casa Jurnalistului fiindcă mi-aţi publicat povestea, sunteţi cei mai tari!
Continue reading “Credeți în coincidențe?” »

Poveste pentru copii

Am inceput povestea asta de 1 iunie si am terminat-o ieri. Asadar, prima mea incercare de micro-fictiune suna cam asa:  Lacul şi Râul.

Lacul îşi întinse leneş undele şi zâmbi. Soarele dimineţii îl scarpină uşor pe ceafă, gâdilându-l. „Azi va fi o zi altfel, gândi Lacul, o simt. Aşa au spus şi stelele azi noapte. Credeau că nu le aude nimeni când şuşoteau cu Luna, dar cum le place să se uite în oglindă, nu mi-a fost greu să le citesc pe buze”.
– Sunteţi frumoase, fetelor! Vă stă bine aşa, despletite. Făcu cu ochiul sălciilor şi acestea râseră, scuturându-şi zulufii.
– Tu ce ai, de ce plângi? întrebă o salcie mică, ce stătea retrasă de celelalte.
– E emo, îi răspunse o salcie înalta, cu şuviţe blonde. Noi îi zicem ”Plângătoare”.

Continue reading “Poveste pentru copii” »

Cartea fără nume

Aveam, cred, vreo 12 ani. Ca în fiecare vacanță de vară, mergeam la țară, la bunici, la Pietriș. Pietriș este un sat ce se întinde pe niște dealuri, undeva lângă Bals, cum faci dreapta din drumul european ce merge spre Craiova. De acolo îmi vin cei șapte ani de acasă și pe acolo mi-am petrecut primii ani din viață, înainte să mă dea la școală. Și, mai apoi, toate vacanțele de vară. Trei luni stăteam la Ica, unde inventam jocuri pentru copiii vecinilor, făceam nesfârșite teme de vacanță și citeam lecturi obligatorii pentru școală.
Continue reading “Cartea fără nume” »