Și a curs sânge…

Cele două asistente se uită una spre cealaltă zâmbind. Văd cum le vine să pufnească în râs, abia se abțin.

-Nu vreți să va întindeți? Ia spuneți-mi, și de apă vă e frică?
-Îmi pare rău, nu pot să vă dau mâna. Haideți să mai așteptăm un pic.

Stau pe scaunul cu căptușeală roz, spătar mare și suport pentru picioare. L-am văzut de când am intrat în cămăruța asta mică, pe ușa căreia scrie „Cameră de recoltare”, e singurul obiect de mobilier. De fapt, toată camera este acest imens scaun, așezat central, de culoare rozaliu pal. „Arată ca un scaun de execuție”-e primul gând care îmi trece prin minte când intru.

Nu-l rostesc, așa cum nu rostesc nici al doilea gând pe care-l am când văd că infirmiera care ia datele la recepție intră cu mine în sală. Ar fi fost un „Dar tot Dvs. îmi recoltați?” și oricât aș fi încercat, pe orice ton l-aș fi spus, tot ar fi sunat rău. Și să sune ceva rău, oricât de finuț, față de persoana care urma să exercite asupra mea una dintre cele mai la limită acțiuni pe care le concep, implica un grad de risc enorm.

De când aveam vreo șase ani și prindeam toate bolile pe la școală, ajungeam în mod invariabil „la analize”. La început singură, apoi am avut un tovarăș de suferință pe acest drum al plângerii, pe soră-mea. Îmi aduc aminte, de parcă era ieri, holul uriaș, întunecat, cu scările în formă de melc care coborau într-un subsol prost luminat, unde era „Laboratorul”. Când auzeam de la medic că trebuie să mergem la analize, se strângea stomacul, se închidea privirea, se termina lumea. Odată am intrat când cuiva i se lua sânge. Ce am văzut a devenit materialul din care îmi sunt făcute coșmarele.

-„Vreți să chem o colegă? O să vă țină puțin de vorba”… mă readuce în prezent asistenta.

O văzusem pe colegă, la intrare. Nu cred că avea subiecte destul de interesante ca să-mi prindă atenția. Intră totuși, încearcă. Și colega, și asistenta, și încă o doamnă care apare în micuțul laborator de recoltare. Îmi țin mâna strâns la piept, nu o dau la nimeni. Nici măcar nu pot să o întind. Le văd cum încep să se agite, încerc să fac vreo două poante – nu-mi ies – încerc să le povestesc despre cum nu am făcut eu o operație fiindcă nu știam grupa sangvină – nu le distrează – încerc să trag de timp cât pot. Îmi dau seama că nu o pot ține așa la nesfârșit. Respir adânc, întind mâna. Evident, nu simt nimic. Niciodată nu simt nimic fizic, pentru că, nu-i așa, toată lumea știe că nu doare.

In schimb, încep să simt altceva. De fapt, încep să nu mai simt nimic. Întâi cad picioarele, apoi cad mâinile până când nu mă mai pot coordona deloc. Celor trei le piere brusc zâmbetul. Una deschide geamul larg, alta ia o tăvită de carton din aceea pe care se pun fiolele și începe îmi facă vant, energic. Cea de-a treia ia un pahar cu apă pe care mi-l strecoare între buze. Apa curge pe lângă. Îmi lasă scaunul pe spate, îmi ridică picioarele și încep să mă maseze pe tâmple.

Nici nu-mi dau cum de au loc toate trei să facă atâtea lucruri, agitându-se înghesuite pe lângă scaunul uriaș. Aproape că aș râde, dacă aș putea să-mi mișc vreun mușchi de pe față.

Screen Shot 2015-10-03 at 21.56.47
.


 Am fost uimită să aflu câte tipuri de fobii există. Circa 30-40, pentru fiecare literă de alfabet. De toate, la alegere, pentru toată lumea. De la mai popularele Arachneophobia (frica de păianjeni), Claustrophobia (de spații strâmte) până la fobii rafinate, exclusiviste, cum ar fi Atelophobia (frica de imperfecțiuni) sau Aulophobia (frica de flaut; da, de instrumentul de cântat).

Cum e să ai fobii culinare, ca de exemplu Alliumphobia-frica de usturoi-sau ceva mai specific senzorial, cum este Arachibutyrophobia-frica să nu ți se lipească unt de arahide de cerul gurii ? Da, e pe bune. Sau fobii pentru diverse părți ale corpului, gen frica de bărbii (Geniophobia) sau de burice (Omphalophobia) ? Sau ce se întâmplă când cineva cu frică de numărul 666 (Hexakosioihexekontahexaphobia) se întâlnește cu cineva cu fobie de preoți (Hierophobia)?

Există frica de soacre (Novercaphobia), la fel de reală ca frica de iad (Stygiophobia). Nu pot să înțeleg Euphobia, frica de vești bune. Frica de cuvinte lungi are și ea un nume, evident, lung: Hippopotomonstrosesquipedaliophobia. Există fobia de fobii (Phobophobia) și, The Mother of Them All, Panphobia – frica de tot și de orice.

Când plec de la clinică, uit să plătesc și îmi uit și umbrela, deși afară plouă de rupe. În minte îmi răsuna profetic cuvintele asistentei, de la sfârșitul episodului: „Să știți ca nu o să vă treacă niciodată. Decât cu ani întregi de terapie. Avem, chiar alături, un medic psiholog foarte bun, dacă vreți va facem acum o programare.”

Comments

comments

Publicat de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>