FullSizeRender

Vreți totul de la viață? Încercați o Torrija!

Se spune că bucuriile vin din întâmplări mărunte ce au loc oricând, în orice moment al zilei și că important este modul în care te uiți la lucruri. Să facem, așadar, un experiment.

Ziua de azi, duminică, ultima zi de city break în Madrid.

Context: A plouat aproape tot timpul. Fata cu care am dormit în cameră a avut alarma pe snooze timp de o oră, de la 7 am – 8 am. Făcea ca un tren de mare viteză aflat în trecere prin gara unui orășel de provincie, în care nu oprește. M-a trezit brusc, dureros, deși purtam, din precauție și experiență, dopuri de urechi. Mai departe. Am pierdut micul dejun. Nu am avut timp să mănânc ca lumea nici prânzul. Drumul spre aeroport a durat foarte mult timp, iar când am ajuns zborul a fost întârziat din cauza grevei controlorilor de trafic aerian din Franța. Am așteptat la Starbucks timp de trei ore.

Obiectiv: identificarea momentelor de bucurie
Mod de abordare: în sens invers acelor de ceasornic

T0 + 14 h (adică acum): Sunt în avion. Momentul meu de bucurie a fost că nu am primit loc lângă grupul de băieți veseli, larger than life extraordinaire, de la Starbucks. După ce s-au așezat în mijlocul cafenelei din aeroport, ocupând cu cel puțin cinci mese mai mult decât aveau nevoie, am simțit nevoia să îmi pun căștile. Și să îi întreb dacă sunt din Craiova.

Știu pe cineva în Craiova care le-ar fi putut fi prototip perfect. Într-o vacanță de grup, undeva pe o plajă exotică, el a ieșit în noaptea de Revelion cu un brad al băștinașilor, aprins, și a urlat în gura mare de la fereastra hotelului: “Vreauu totul de la viațăăăă!!..” S-a filmat făcând asta minute în șir, a pus filmulețul pe Youtube și, câteva ore mai târziu, avea mii de vizualizări. Era un vlogger cunoscut în Craiova, aveam să aflu.

În mod sigur și băieții de la Starbucks vor totul de la viață. Timp de trei ore, cât a avut avionul întârziere și a trebuit să le împart vecinătatea, am rulat de două ori playlistul meu micuț, doar să nu aud care are casă mai mare cu teren mai la drum sau care a fost mai deștept când și-a făcut acoperișul.

Dar nu despre asta este acest post, deși grupul Starbucks, “Boxeurs de la vie”, cum scria pe tricoul unuia dintre ei (sau era “de la rue”?) – ar da material pentru încă trei postări. Acest post este despre momente de bucurie.

De exemplu, chiar acum stewardesa ne anunță că dacă cineva este medic dintre pasageri, să informeze echipajul. Momentul de bucurie ar fi să aflu că persoana căreia este rău nu este pilotul. But moving on… (OK, văd agitație la scaunele din față, nu e pilotul!)

A plouat azi în Madrid, dar asta mi-a dat vreo patru ore de momente superdelight în Muzeul Prado. Nu voiam să mai merg; vineri mă blocasem în fața unei cozi imense la intrare. Însă, după ce colega de cameră, rezidentă în Paris, îți zice că este unul dintre cele mai bune muzee în care a fost – “and I was in quite a few” – mai faci o încercare. Cu bucurie afli că nu mai e coadă; prima dată când te-ai dus nimerisei în fereastra de free entrance și, nu-i așa, masa critică a celor dispuși să stea două ore la coadă este mai mare decât a celor care ar plăti biletul de intrare.

Dar nu asta a fost cel mai mișto moment al zilei. Pierdusem deja micul dejun de la hotel, din cauza alarmei vecinei care-mi terminase somnul – la asta, oricât aș încerca, nu reușesc să găsesc niciun moment vesel – așa că am plecat să mănânc în oraș.

Como estás, chicaaa?…” Quien, yo?… Intrasem prima dată în patiseria asta ieri și luasem trei melcișori cu vanilie. Azi eram de-a casei. Doamna părea aproape fericită că mă vede, deși mă îndoiesc că-și amintea de mine. Am văzut apoi că era fericită de fiecare dată când intra cineva. Deci, cum s-ar spune, avea zilnic o mulțime de momente de bucurie.

La intrare, citesc pe o tabelă “Try our home cooked Torrija”. Adică o felie de pâine mare, zemoasă, pe care o ia dintr-o tavă și mi-o dă, explicându-mi ceva în spaniolă. O gust și… hm, cum era? Ca un gris cu lapte și cu caramel. Ba nu, ca o frigănea cu lapte și scorțișoară și cu aromă de portocală. Era dulce, parfumată, perfectă lângă cafea. Era ca everything right for my own delight.

Am mâncat una, iar pe a doua nu am putut-o termina. Am rugat să mi-o împacheteze și am purtat cu mine, toată ziua, jumătate de Torrija într-o folie de aluminiu. Iar la muzeul Prado, între Ingres și Goya, am mâncat restul.

Deci care ar fi concluzia experimentului meu? Momentele de bucurie, ca momentele de bucurie… dar dacă vreți totul de la viață, trebuie să încercați, măcar o dată, o Torrija.

Comments

comments

Publicat de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>